#coffeechat cu autoarea Nina Marcu

‘Neața, dragilor! Astăzi mi-am savurat o cafea virtuală cu autoarea Nina Marcu, pe care să vă zic drept, o apreciez nu doar pentru activititatea sa literară, dar și pentru că este un om asumat, sincer și dedicat scrisului.

,,Cine sunt eu? Păi… Fata cu clipele. Şi cu clapele. Sufletelor. Şi cu visurile. Şi cu poveştile. Şi cu plaivazul. Cuvintele – toate! – îmi sunt prietene. Le am în preajmă. Le am în suflet.  Le am, nu ştiu prin ce vrajă, în vârful condeiului. ”

Nina Marcu

Citind chiar și o simplă postare de Facebook de-a Ninei, ai impresia că fiecare cuvânt are o viață a lui, fiecare punct, virgulă, îți vorbesc. Talentul Ninei Marcu de a scrie, nu l-aș pune doar pe seama experienței sale în jurnalism, o experiență destul de mare de aproape 25 de ani, căci, talentul ori îl ai ori nu ba, iar autoarea îl are din plin. Desigur că pe lângă acest talent, există și multă muncă, așa cum se cuvine unui autor care nu se culcă pe laurii succesului niciodată.

Nina Marcu a publicat mai multe romane, precum ,,Cer deasupra unor răni deschise”, ,,Cumpăna unei vieți”, ,,Trăind clipa” (2 volume) și ,,Tango la geamandură” (2 volume).

Destinul sărută de 3 ori, ultima carte a Ninei Marcu, a apărut în 2020 la editura LiterPress Publishing.

Stimată doamnă, vă mulțumesc că m-ați primit în căsuța dumneavoastră pentru a depăna povești de viață, pentru a savura eu o cafea, dvs. o socată și uite așa, zic eu, a ieșit un interviu pe cinste, cum nici nu se putea altfel.

1.Ce ne puteţi spune despre omul NINA MARCU?

NM: Eh… Iată-mă – iar! – pe interval, la taclale! Parol că mi-am făcut freza, m-am îmbăiat în cel mai bun parfum pe care-l am, mi-am scos hanţele de oraş de la naftalină, am refăcut… faţada! Ca să fiu corespunzătoare pentru dialog! Că nu poci să apar pe aicişa, pe sfântu’ net, ca mucea! Că, oriş’cât, am şi io un statut, mă mai cunoaşte nişte lume… Glumesc, cred că se-nţelege. Dar, dragi fete, dragi băieţi, dragi prieteni, ochio! Şi, o peroadă, cum ar zice un mare contemporan, staţi prin incintă, cu noi. Că nu ne strofocăm în van, Anca şi cu mine, să ne tăifăsuim la o cafea şi la o socată! Ea e cu cafeaua. Io am scos din ladă, d-asta, socată, că, na, avem eveniment. Şi, acum, să şi răspund, ca omu’, la întrebări. Pfoooaaa, dacă ar fi să spun lucruri ca să dau bine la poză, asta… la interviu, ar trebui să zic că sunt cea mai cea din SE-ul Europei. Din toate punctele de vedere! Adică, înţelegi tu: bună, perfectă, desăvârşită, frumoasă, deşteaptă, başca devreme acasă… Că am văzut că aşa se caracterizează unii. Da’ mai ştii, ei chiar or fi aşa! Eu nu sunt. Din contră. Uneori, nu sunt bună de nimic. Şi, alteori, nici cât o ceapă degerată nu fac. Mai bombăn, mai înjur, mai iau numele Domnului în deşert, mai crâcnesc, mai pun la îndoială, mai fac mişto de una, de alta – de mine, cel mai mult şi cel mai tare – mai bag băţul prin gard, întru întărâtare, mai aţâţ câinii de la mine pân’ la Giurgiu. De-o vreme, să ştii c-am observat că vorbesc şi singură. Prin casă şi pe afară. Stric, una, două, telefoanele şi calculatorul. Zici că am boală pe ele. Da’ n-am. Pur şi simplu, aşa se întâmplă. Mama, săraca, zicea că am bioenergie în degete şi de-aia. Ca să mă scoată şi ea, că destul zice toată lumea că sunt Dorel. Cine, cum mai sunt? Păi, cam vrăjitoare, aşa, ca să nu zic chiar coţohârlă. Şi nici nu pot să spun că iubesc pe toată lumea. Că, nu, nu iubesc! Pe proşti, aroganţi şi ticăloşi nu-i înghit nici cu triferment. Şi nici oamenii laşi, fără coloană vertebrală, care pun pe alţii să scoată castanele din foc, în locul lor, nu-mi sunt dragi. N-am nicio stimă nici faţă de ăia care stau drepţi, cu mâna la cozoroc, şi-i consideră stăpâni pe unii după cum bate vântul. Sunt exigentă, ca să nu zic pretenţioasă, dau mult şi aştept şi de la ceilalţi la fel. De altfel, şi la celelalte sunt pretenţioasă, nu doar la oameni. La mâncare, la cărţi, la muzică, la amintiri, la poveşti, la iubiri, la prietenii, la visuri, la tot, ce s-o mai lungesc. De exemplu, îmi plăcea, când eram mică, acasă la mama şi la tata, să fie vreo sărbătoare d-aia de se făcea mâncare în ceaun mare, pe pirostrii, şi se împărţea. Dar nu mâncam de la oricine, şi nici dacă în farfurie nu era o poezie. Pe gustul şi pe criteriile mele, adică. Da’ io nu deţin absolutul. Zic unii că sunt arogantă. Cu nasul pe sus. Plină de aere. Dar nu sunt! Parol! Numa’ par. Pesemne pentru că degaj o anumită prestanţă şi siguranţă. În scris, desigur, că, altminteri, cu sapa, prin grădină, despre ce prestanţă să vorbim… Cei care mă cunosc ştiu că sunt cel mai firesc dintre oamenii fireşti. Mă port ca oamenii normali, mănânc ca oamenii normali, iubesc ca oamenii normali, muncesc tot ca oamenii normali. Era să zic că mă încalţ ca fetele normale, cu pantofi cu toc. Da’ nu mă mai încalţ. Admir pantofii numa’ la magazin sau în poze. Sunt o prietenă bună. O vecină bună. O mamă – aşa zic, parol, pentru că sunt prietenă cu fetele mele – bună. Mă străduiesc să fiu cea mai bună prietenă şi pentru prichindelul care ne e nepot, dar şi pentru cei care or să mai vină. Sunt, recunosc, o nevastă cam cicălitoare şi cam sărită. Pe al meu îl mai buzunăresc, îl mai cert, îl mai iau la dans prin casă, mai râd de el, îl mai pun să mă ducă la mare… Dar, având în vedere că suntem împreună de prin cretacic şi nu m-a pus pe liber, aş zice ori că e şi el sărit, ca mine, ori că eu sunt o minune de nevastă şi nu vrea să mă piardă. Cred că-i prima. Că, la cununia civilă, după ce mi-a adus un snop de garoafe, de mi s-a zbârlit şi părul pe sub fixativ, a sărit gardul la grădiniţă şi la biserică şi-a furat iasomie şi trandafiri, de mi-a adus, să nu mai stau botoasă, cu balotul de garoafe în braţe. Pe de altă parte, zic că sunt parolistă. Asumată. Dreaptă. Responsabilă. Veselă. Discretă. Serioasă. Implicată. Pun suflet. Când scriu, când iubesc, când mă cert, când mănânc… Mai bine să trec la următoarea întrebare, că mă apucă depresia. E cazul să trec la dietă, da’ nu prea îmi dă inima brânci.

2. Dacă ar fi să trăiți într-un loc anume, real sau imaginar care ar fi acela?

NM: Ştie, deja, toată planeta că-mi place marea. Am strigat sus şi tare, oricând şi oriunde am avut ocazia. Deci, aşa stând lucrurile, mi-ar plăcea să am o casă undeva, la mare. Pe un ţărm singuratic. Unde să fim numai eu, marea, vântul, pescăruşii, soarele, scoicile. Să stau la răsărit sau în crucea nopţii – acuma, îţi dai seama că, dacă am o casă acolo, nu mai fac altceva, stau doar pe nisip, da’ dă mai bine să zic numai la răsărit – pe mal şi să privesc valurile albastre sau verzi, care se fac de argint, când se sparg de ţărm. Acolo, la întretăierea nisipului cu apa aş sta şi aş scrie. M-aş uita la mare şi aş scrie. Aş scrie şi m-aş uita la mare. Acuma, singuratic, singuratic ţărmul ăla, da’ să nu fie fără câteva utilităţi fireşti şi necesare. Că, am mai fost noi pe o plajă de asta şi intrau broaştele şi şoarecii în cameră. Iar în mare, n-aveam loc de vaci şi de cai. Nu vreau aşa. Vreau casă cu apă caldă, cu pereţi trainici, cu pat confortabil şi, dacă se poate, şi cu ceva robotizat, ca să facă o ciorbă şi-o clătită în locul meu. Ţi-am zis că eu sunt ocupată cu scrutatul mării. Şi, ceva mai încolo de casa mea, să mai fie vreuna, poate două, trei case. Hai, patru! În care să locuiască nişte prietene bune d-ale mele, că, na, mai vreau să beau cafeaua şi cu altcineva, nu numai cu familia. Mă mai satur de bărbat şi vreau diversitate. Să fim ca fetele. Şi ce fete! Pe ei, pe bărbaţi, îi trimitem la pescuit. Că trebuie să asigure cineva şi traiul zilnic… Am, cum ar zice concitadinul meu, Caragiale, falitele mele. Un mănunchi de fete – ţi-am zis că sunt selectivă la prietenii – care sunt cu mine şi când eu nu mai sunt. Sau, pentru că, în vremea din urmă, din cauze obiective şi motive certe – mă laşi să zic aşa? – am tot fost în cuget şi-n simţiri cu Roma, da, mi-ar plăcea să stau şi la Roma. Măcar o vreme, pe vremurile astea. Să stau, nu să mă duc în vizită, ca turiştii. Dar, desigur, dacă tot îmi trebuie Romă, să fiu aproape şi de Marea Tireniană.   

3. Ce hobby-uri aveți?

NM: Primul dintre toate hobby-urile, poftele, plăcerile din lume e să scriu. Acum sunt mai, cum să zic, organizată, dar scriam câte o idee, câte un şpil, pe şerveţele, în palmă, pe hârtia igienică, pe coapsă, pe sub fustă, dacă nu aveam agendă. Şi, de multe ori, nu aveam. Până şi la semafor, aşteptând să se facă verde, scriam. Nu, nu pentru scrisul la vreun roman. Aici, pun discheta. Şi, mai încolo o ia povestea cum vrea ea. Pentru că, nu eu, ci ea alege calea. Iese ce iese, asta e… La ziarele unde lucram, scriam cum am zis. Îmi place să citesc. Când plecăm în vacanţe, umplu portbagajul maşinii cu cărţi. Da’ la faţa locului, mă ia de mână altă pasiune şi mă poartă după cum vrea ea. Eh, zic că-mi place al naibii să mă plimb. Pe ici, pe colo, pe dincolo. Să văd, să aflu, să iscodesc, să ştiu. Lucruri, locuri, oameni, poveşti. Sunt o foarte bună ascultătoare. Fie am în vene asta, fie mi se trage din presă, unde am lucrat vreo 25 de ani şi băteam toate coclaurile, vorbind cu toată lumea din lume. Şi să ştii că-mi place să mă joc de-a fata pământului. Să plantez flori, să pun ceapă, să cultiv roşii. Bucătăresc cu destul drag – în general, nu mereu, că dacă mă prinde amocul, îmi vine, cum e vorba aia, să beau apa de la flori, să nu mă mai omor cu făcutul unei cafele – şi, când vin copiii, am grijă să pregătesc pentru fiecare ce-i place. Ca să mai vină. Ca să le fie drag la noi. Ca să se simtă bine. Şi, în poveste mult mai este, adică aş mai zice, dar parol că sunt în râcă mare cu timpul. Treaba ta, dacă mai vrei tăifăsuială, mă mai inviţi…        

4. De ce ar trebui oamenii să citească ,,Destinul sărută de 3 ori’’?

NM: De ce ar trebui? Păi, pentru că e o carte vie. Din viaţă. Din bătătură de la noi, românească, adică, în întregime. Cu personaje bine conturate, cu acţiune şi suspans, cu poveşti, cu intrigi, cu secrete, cu umor, cu ironie, cu visuri. Desigur, şi cu dragoste. Fără, nu se poate. Nimeni nu poate. Şi condeiul meu a brodat frumos o felie de iubire. Îndeamnă la reflecţii destinul meu. Şi pentru că e o carte bună, trebuie citită. Scrisă corect şi cu suflet. Căci, da, îţi spun un secret, în tot ce scriu presar – ca să nu zic că pun hălci întregi de – suflet. E atât de bună cartea – şi asta chiar e exclusivitate, n-am mai spus-o public – că, atunci, când cu publicatul, câteva edituri cu ştaif, după ce au citit manuscrisul, au vrut-o în ograda lor. Sunt câteva persoane care ştiu despre ce edituri e vorba.     

5. Care sunt autorii dvs. preferați?

NM: Am mulţi autori care îmi plac. Dar, pentru că văd mereu campanii de susţinere a autorilor români contemporani, o să-i numesc aici şi eu pe cei români contemporani care-mi plac. Şi o iau în ordine aleatorie: Em Sava, Ana Barton, Gina Zaharia, Camelia Cavadia, Doina Ruşti, Adriana Bogatu, Dana Fodor Mateescu, Cristina Creţu, Doina Popescu Brăila, Nicoleta Tudor, Vasilisia Lazăr… Şi mai scriu dumnezeeşte Adriana Târnăveanu, Dara Codescu, Luminiţa Popescu, Monica Tonea…. De fapt, ar trebui să mai adaug. Mai ai timp, răbdare, spaţiu, pentru mine? Pfoaaa… Ce făcuşi, a lu’ Marcu… Numa’ doamne ai trecut la catastif. Hai să dregem busuiocul şi să băgăm şi domnii în ring. Îmi plac Lucian Avramescu, Radu Găvan, Ion Lazăr da Coza, Radu Aldulescu, Petre Stoica, Radu Paraschivescu. Nu sunt contemporani, dar nu pot să nu-i amintesc pe Camil Petrescu şi pe Mircea Eliade cu care mi s-a spus mereu, da’ mereu, de la primele rânduri scrise, că semăn la scriitură cu ei. O hi bine au n-o hi, cine mai ştie… Că mi-a zis o tipă care scrie şi ea că ăştia sunt învechiţi şi nici dracu’ nu-i mai citeşte şi nu-i mai gustă. Şi, desigur, îmi plac ai noştri, de la LiterPress: Lucian Ciuchiţă, Dan Biţuică, Cosmin Lazăr – na, că acuma am luat-o cu domnii întâi – Vero Budea, Rodica Puşcaşu, Ion Cristea Marilena, Daniela Marchetti, Anca Moraru. Sunt convinsă că mai sunt şi alţii. Dar, în grabă, am trecut, fără să-mi dau seama, peste ei. Ori nu i-am citit, încă. Repet, însă: mai sunt multe condeie remarcabile pe plaiurile mioritice.

6. Se mai citește literatură română contemporană sau credeți că românii sunt reticenți la cărțile autohtone?

NM: Şi conform statisticilor, dar şi după părerea mea de om care trăiesc printre oameni, adică am tălpile bine înfipte în pământ, nu plutesc pe norişorii roz bombon, se citeşte destul de puţin. Alea cu există oameni care nu cumpără, dar nici nu citesc vreo carte pe an, nu sunt goange. Asta e realitatea. De când a început nebunia cu virusul vieţii şi al mamei sau tatălui lui, sunt campată la ţară, unde avem o casă. Când a apărut Destinul sărută de 3 ori, aveam meşteri la casă. Şi soţul meu s-a dus, mândru, să le arate cartea. Adicătelea, ete, mă, băieţi, ce face nevasta mea… O chinuie talentul şi scrie cărţi. Unul dintre cei din curte, văzând cartea, cât o cărămidă care, dată cu detentă, nu doar îţi strică freza, dar îţi sparge şi capul, şi-a făcut cruce. Se uita la carte, se uita şi la soţ şi se închina. Pentru că din totdeauna sunt racordată la cotidian şi realitate, îţi spun că nu se prea citeşte. Sunt oameni care numai grija cărţii nu o au! Pentru ei, să citeşti, e cel mai bizar, şi aiurea, şi ruşinos lucru din lume. Mai e o categorie care a avut neşansa să dea banii pe maculatură. Şi, desigur, să citească maculatura asta. Când spun maculatură mă refer la tot: la scriitură, la abordare, la stil, la poveste, la crasele greşeli cu care scriu unii şi cu care nici editura nu-şi bate capul. Drept care, s-a format – mă feresc să zic împământenit – părerea că autorii români, de la un capăt la altul, sunt varză. Ceea ce nu e deloc, dar deloc adevărat. Avem condeie care scriu foarte bine, avem condeie aproape magice, pe bune, care scriu pentru toate genurile şi gusturile. Dar, din cauza gunoaielor, care dau al naibii de tare din coate să iasă la prim plan, ăştia buni nu se văd, nu se remarcă, nu sunt în cărţile, să zic aşa, celor care citesc.     

7. Care ar fi sursele de inspirație pentru cărțile dumneavoastră? Aveți anumite tabieturi, locuri preferate când scrieți?

NM: Încep cu ultima parte a întrebării tale. Cum nu-mi mai merge laptop-ul şi pe telefon fac prostii – deşi, nici acum nu înţeleg cum am scris eu trei sferturi din Destinul sărută de 3 ori, pe telefon, la mare – e musai să scriu la calculator. Şi pe ăsta nu pot să-l duc, nu ştiu, afară, în chioşc, ca să văd iarba din livadă cum se zburleşte la pământul negru. Deci, scriu, categoric, la birou. Dar, ca să îndulcesc situaţia, pun toate muzicile – tare, că la ţară, unde a ridicat bărbatul meu cetate, nu se aude ca la bloc, şi-mi fac de cap – care-mi plac şi, când e una mai fix pe placul meu din clipa aia, dansez şi cânt. Pe scaun, în timp ce scriu. Bat tactul pe tastatură. Desigur, dacă scriu ceva de of şi amar şi inimă albastră – vai, am zis inimă albastră?!? – mă tulbur şi mă încarc cu toată chestia aia, de nu mai sunt bună de nimic vreo câteva zile. Orice! Absolut orice poate să-mi sticlească şi sclipească pe cerul sufletului şi să mă apuce inspiraţia. O frază. Un cuvânt. O imagine. Ploaia. Vântul. O privire. Ceva pe la bucătărie. Sau prin grădină. Unde, ca să spun drept, în timp ce înfig usturoiul prin pământ, plămădesc poveşti, adesea, de dragoste. Eu şi Agatha Christie, care îi omora pe ăia de prin cărţile ei, când spăla vasele. Un om. O figură. O floare. O pasăre. Un zâmbet. Orice! Orice poate să spună o poveste nespusă, pe care eu o receptez şi-o spun, da, mai departe. Delicat, finuţ, printre pagini, nu ostentativ.  

8. Care este cartea preferată, de suflet dintre toate cărțile publicate de dvs.?

NM: Să ştii că asta e o întrebare grea. Uneori, mi se pare, când primesc aprecieri de la cititori despre vreo carte dintre cele pe care le-am scris, că taman aia despre care este vorba este cea mai cea dintre toate. Şi mi-e tare drag de ea. Dar, un pic mai încolo, se vorbeşte frumos despre alta. Şi mie-mi fuge gândul la ea şi mă gândesc că, da, aia e cea mai cea. Domn’le, ce carte am scris! Şi tot aşa. Cărţile pe care le-am sculptat în pagini aurii în nopţi de nesomn sunt diferite ca scriitură. Pentru că fiecare poveste îşi cere dreptul să fie spusă într-un fel. Ea, povestea, alege stilul, genul, tonul, felul în care vrea să fie relatată, transmisă mai departe, împărtăşită şi altora. Şi ea curge, când înşirui vorbele pe tastatură, cum vrea. Degeaba îmi fac eu, în minte, un plan. Nu mă ţin de el. Căci, din literă în literă şi din propoziţie în propoziţie, se iţesc alte idei, alte vorbe, se scrie altceva. Când am scris prima carte, mi-am spus că am dat tot, gata. Tot ce-aveam mai bun. Şi nu mai am ce să dau. Nu mai am cum să mai scriu o altă carte. Nu mai am nimic de spus. Nu mai pot să scriu altceva. Dar, de atunci şi mereu, apare, cum, necum, o altă poveste şi mă trezesc deja prinsă în mrejele ei. Şi se scrie şi asta cum vrea ea, prin mâinile mele. Habar n-am de unde, cum, în ce fel, dar îmi dau seama că izvorul nu seacă. Ba, din contră, alte şi alte cuvinte – sau aceleaşi – se îngrămădesc ciorchine în condeiul meu şi scriu şi mai bine. Am câteva prietene care îmi spun, după ce citesc ceva nou de la mine, că sunt ceva de n-a văzut nici Parisul, nici Bucureştiul, nici Londra, nici Roma. Nici nimeni şi nimic… Că, deşi la precedenta carte părea că am atins cel mai de sus prag, nu, la asta de acum am urcat şi mai sus. Până la cer. Am creat poveşti şi personaje şi cupluri care să rămână şi peste 400 de ani. Aşa că, parol, nu ştiu să spun care e preferata mea dintre cărţile scrise.  

9. Ce planuri literare aveți?

NM: Cu planurile, oho, stau bine. Cu timpul stau mai prost, ca să nu zic catastrofal. Am pe… ţeavă aşa: de terminat Fata de tătar, roman început anul trecut, unde crezi tu… Ai ghicit, la mare, desigur. Am scris, presupun, cam jumătate din el. Apoi, musai să continuu cu al doilea volum la Destinul sărută de 3 ori. Am apucat să scriu vreo 20 de pagini numa’, că m-a luat valul spre alte proiecte. Şi sunt destui care aşteaptă al treilea volum la Tango la geamandură. Pentru personaje, pentru acţiune, pentru întâmplări, pentru tonusul cărţii. Ca să nu mai zic că am vreo câteva – nu, mint, prin podul casei părinteşti am muuuulte; dacă nu le-or fi mâncat şoarecii pe acolo… – romane începute, pe care, tot aşa findcă m-a luat talazul şi m-au prins alte poveşti şi n-am avut timp pentru toate, le-am lăsat de izbelişte. Şi, da. Scriu acum la ceva ce n-am mai scris. La ceva cum n-am mai scris. La ceva care mă electrocutează şi pe mine şi mă face să zic wow! Pe bune, până şi eu, care sunt extrem de critică şi de exigentă cu ce scriu, ba, şi  total nemulţumită şi cârcotaşă, zic asta! Wow! Ce carte, mămică, mamă…

10. Aveți vreun mesaj de transmis cititorilor?

NM: Eu am treabă numai cu ai mei. Cititorii, adică. S-a format în jurul cărţilor mele o comunitate de oameni care ştiu, la propriu, să citească. Printre rânduri, printre gânduri, printre jaloane, printre mesaje. Oameni destupaţi şi mintoşi care, înainte de mine, au citit pe unii mai mari şi mai ai naibii şi mai cu zvâc. Comunitatea e deschisă şi altora care nu sunt acum în ea. Cine vrea şi poate – pentru că scriitura mea nu e chiar mărgăritărel la butonieră, adică acel gen de Ana (era să scriu Ama…) – are mere, da, e poftit aici, la masă, cu noi. Nici nu obturez calea, nici nu iau pe cineva de mânecă să intre-n club. Deci, ziceam de cei care mă citesc. Acuma, cum cu ceilalţi, n-am tangenţe, nici nu e cazul să fiu ipocrită şi să dau cu inimioare, pe aici. Alor mei le spun să rămână la fel. Vii. Şi inteligenţi. Şi cu simţul umorului. Să guste, la fel, ironiile fine şi glumele bune, dar şi poveştile, în întregime, în care limbajul nu e sec şi fad şi clişeic şi cu greşeli, mama lor de greşeli, de scriere, de exprimare, de gramatică! Da, spun să cearnă şi să discearnă, pentru că pot şi ştiu, între cărţile bune şi maculatură. Între scriitori şi surogate. Să citească, să aprecieze scriiturile şi scriitorii români. M-am repetat, da’ asta e. Ţi-am zis că nu sunt perfectă. Şi io, înapoi, nici dacă mă pici cu ceară, n-o mai iau cu scrisul şi cu corectatul. Ce-a ieşit, aia e. Că n-am timp de întors şi recitit. Aşa… Să spună, ei, cititorii mei, şi altora despre scriitorii noştri, românii ăştia care, parol, pot să stea la orice masă de grei, căci, da, ţin bine lingura şi fur… asta… condeiul în mână. Şi să facă din cuvântul scris aliat într-ale vieţii ăsteia nebune. Băi – că e cazul să vă spui şi personal – şi să fiţi sănătoşi şi bine, măiculiţă! Că mai avem treabă! Şi, mai presus de toate, vă mulţumesc. Adică, VĂ MULŢUMESC! Ştiţi voi că eu nu sunt cu floricelele şi cu fluturaşii şi cu declaraţiile de iubire necondiţionată, dar tot ce spun şi afirm vine din adâncuri, de la calea sufletului.

Îţi mulţumesc şi ţie, Anca! Nu doar pentru că ai vrut să stăm de vorbă, ci şi pentru că ai avut răbdare cu mine şi m-ai lăsat să deşir vrute şi nevrute, pe aici…  

Vă mulțumesc și eu, pentru că mi-ați dat ocazia să vă cunosc mai bine, nu doar prin intermediul cărților și la cât de mică e lumea, poate reușim să stăm la taclale și la o cafea adevărată.

Destinul sărută de 3 ori de Nina Marcu se găsește pe LiterPress Publishing aici

Comentarii

comentarii