Vă invit să îl descoperiți pe autorul George Moisi, și de ce nu să îi citiți romanul său apărut anul acesta la editura LiterPress Publishing. Registrul domnului Carvet a fost pentru mine o adevărată surpriză, iar ca amatoare în această lume a romanelor polițiste, așteptările mele au fost pe măsură.
,,Cred că imaginației mele pentru povești polițiste îi prind extraordinar de bine povești din alte genuri, de la romance la dramă sau fantasy. Sunt iremediabil îndrăgostit de Kurt Vonnegut pentru stilul său unic și de Ernest Hemingway pentru profunzimea scrierii și a peisajelor și emoțiilor pe care le pictează în cuvinte.” George Moisi
1. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a participa la acest interviu pe umilul meu blog. Te-am descoperit prin intermediul cărții tale ,,Registrul Domnului Carvet”, un roman care m-a ținut cu sufletul la gură timp de două zile. Un roman polițist foarte bine scris, în care am văzut siguranță în scris, intrigă închegată și o derulare a evenimentelor plină de suspans. Spune-ne ceva despre tine pentru cei care nu te cunosc?
GM: Și eu îți mulțumesc pentru atenția acordată și pentru aprecierile făcute romanului meu. E o plăcere să-ți răspund întrebărilor și să mă regăsesc printre interviurile de pe blogul tău.
Cât despre mine, vă spun tuturor celor curioși că m-am născut în boema Oradea, însă curând apoi părinții mei s-au mutat în Timișoara, așa că am crescut și am urmat școala în frumosul oraș străbătut de Bega.
M-am plimbat puțin prin țară, locuind la București și Cluj-Napoca și toate locurile astea și experințele trăite au lăsat o puternică amprentă asupra mea. În mod special, cei aproape doi ani petrecuți în Cluj-Napoca, care astfel devenit orașul meu de suflet, au fost determinanți, mai ales că în Cluj-Napoca mi-am cunoscut soția și tot în Cluj-Napoca am și început să scriu la ”Registrul domnului Carvet”.
2. Cum ai descoperit pasiunea pentru scris? Te-a influențat cineva/ceva? Cine te încurajează să scrii?
GM: Pasiunea asta pentru scris are o poveste cu destule detalii care au condus la descoperirea ei.
În primul rând, în prima fază a copilăriei am avut doi prieteni imaginari, maghiari, despre care am avut grijă să știe toată familia, încât și astăzi mai râdem 😊.
Imaginația mea bogată și multiculturală a fost apoi stimulată prin primirea primului computer, unul dintre acele celebre ”486”, evident la mâna a doua. Îți amintești, cu siguranță, că acele computere nu știau să facă mare lucru, fiind mai degrabă mașini de scris moderne. Ca atare, mama mea mi-a arătat primele mișcări în Word, iar după ce am auzit sunetul tastelor lovite cred că fascinația a fost atât de puternică încât pasiunea asta a devenit un drum fără întoarcere, cu toate că nimeni n-ar fi putut ști încă de pe atunci.
Apoi, ca majoritatea puștilor, fotbalul era preocuparea principală, așa că am început să scriu ”comentarii” și ”cronici” ale unor meciuri. Dar îmi amintesc că am ”scris” și despre 9/11, atentatul terorist asupra Turnurilor Gemene. Așa mi-am descoperit partea jurnalistică din pasiunea pentru scris și chiar am visat mult timp (și n-am renunțat complet la pasiunea pentru jurnalism) să devin jurnalist și comentator de meciuri de fotbal.
Mai departe, un domn profesor foarte pasionat din școala generală a venit cu ideea de a avea o revistă a școlii, așa că am găsit platforma perfectă ca să-mi exersez pasiunea.
În final, punctul culminant în care mi-am dat seama că vreau să scriu și eu povești a fost atunci când, în timpul școlii generale, am primit de la doamna profesoră de limba și literatura română, drept premiu pentru rezultatele școalare, o colecție de nuvele polițiste de Agatha Cristie și al său Hercule Poirot. Am devorat acea colecție de nuvele, după care întreaga vară mi-am înnebunit părinții să găsim alte colecții, neștiind în acel moment prea multe despre Agatha Cristie. Toate astea s-au petrecut în copilărie, deci îți dai seama ce rădăcini adânci are pasiunea pentru scris! 😊
Revenind, aceeași genială doamnă profesoară de limba și literatura română a avut inspirația să ne stimuleze imaginația nu doar prin citit, ci și prin compuneri, celebrele pasteluri. Am scris nenumărate pasteluri, în care mi-am pus imaginația la contribuție, trebuind să descriu fel și fel de peisaje. Până în acest moment, ”Registrul domnului Carvet” a fost perceput întocmai ca un film de către cititori, majoritatea spunându-mi că au trăit acțiunea în același ritm cu personajele datorită atmosferei pe care am reușit s-o creez printr-o cantitate suficientă de detalii bine ansamblate. Așadar, sunt convins că talentului meu (în orice proporție se va dovedi el că stă în mine) i-a picat ca un noroc nesperat doamna profesoară de limba și literatura română din gimnaziu.
Ca să închid răspunsul la întrebarea ta, decizia să încerc să devin autor cu adevărat am luat-o după ce în timpul liceului am câștigat premiul întâi la un concurs de creație literară de la Bacău. Mi-am spus că dacă cuiva total necunoscut i-a plăcut ce am scris, trebuie să încerc. Așa că acele câteva capitole câștigătoare le-am continuat și la 19 ani am decis să public. E vorba despre romanul ”Vapoarele morții”, dar nu știu dacă pot numi acest roman debutul meu. L-am publicat pe cheltuiala proprie, neștiind cum funcționează lumea aceasta a editurilor și autorilor. Faptul că cei care au citit ”Vapoarele morții” mi-au dat un feedback pozitiv, mi-a dat curajul să continui să scriu. Dintr-un motiv sau altul, adevăratul debut la LiterPress a durat ceva pentru că manuscrisele din laptop nu se trimiteau singure către edituri 😊. În final, soția mea, citindu-mi toate manuscrisele, mi-a dat acel brânci care-mi lipsea și am trimis manuscrisul către Literpress Publishing.
Nu știu dacă te așteptai la un răspuns atât de lung, dar profit de ocazia oferită de tine cu speranța că astfel voi crea o punte cu cititorii.
3. Am înțeles că ești pasionat de romanele polițiste, ai câțiva autori preferați? Te-a influențat vreun autor în descoperirea acestei pasiuni?
GM: După cum ți-am povestit deja, cred că fundamentală pentru pasiunea aceasta a fost Agatha Cristie, în principal cu al său Hercule Poirot, cu toate că și ceilalți eroi ai ei sunt personaje în niște povești spectaculoase.
Pe lângă Agatha Cristie (pe care, sincer, acum că-ți răspund întrebărilor și după ce am făcut un ”inventar” al detaliilor din spatele pasiunii mele, cred că întotdeauna am văzut-o în paralel cu doamna profesoară de limba română din școala generală), citesc cu fascinație romanele lui John Grisham.
Și, încă o dată, profit de ocazia minunată pe care mi-o oferi prin acest interviu, și vreau să vă spun că de câțiva ani buni, în paralel cu munca la manuscrise, am citit mai mult alte genuri. Cred că imaginației mele pentru povești polițiste îi prind extraordinar de bine povești din alte genuri, de la romance la dramă sau fantasy. Sunt iremediabil îndrăgostit de Kurt Vonnegut pentru stilul său unic și de Ernest Hemingway pentru profunzimea scrierii și a peisajelor și emoțiilor pe care le pictează în cuvinte.
4. De-a lungul timpului, au fost momente în care ai vrut să renunți la scris? De ce?
GM: Să renunț la scris nu mi-a trecut niciodată prin minte. E parte din mine, nu văd cum aș putea. Chiar dacă ar fi să mă opresc la ”Vapoarele morții” și la ”Registrul domnului Carvet”, adică nici o altă editură să nu găsească poveștile mele demne de lumina tiparului, tot aș scrie, pentru că scrisul e ”evadarea” mea. Poți ”evada” în felurite moduri, atât timp cât ai o pasiune și știi să găsești fericirea din ea. Așa că, și să fiu refuzat, tot aș scrie. Aș scrie pentru mine și pentru toți cei dragi mie.
5. Te vezi doar autor de romane polițiste sau crezi că pe viitor vei explora și alte genuri? Dacă da, ce gen literar ți-ar plăcea să abordezi?
GM: Încerc să pun în poveștile polițiste și puțin ”altceva” pe lângă acțiune. Încerc să stârnesc cititorul să se gândească și la dreptate, justiție, moralitate, dragoste, responsabilitate, curaj, în oricare ordine înțelege el să vadă conceptele astea printre rândurile mele. Nu cred că în viitorul apropiat o să pot scrie o poveste de dragoste sau o dramă, dar sper să reușesc să pun toate astea în povești polițiste, care-mi sunt atât de dragi din simplul motiv că sunt convins că fără justiție toate celelalte sentimente sunt corupte.
Cu toate astea, ceea ce mi-aș dori să pot ”inventa” la un nivel demn de pretențiile mele, ar fi o poveste plină de umor, ceea ce mi se pare dificil dacă urmărești să fii original.
6. Cum vezi relația cu editura? Este ea importantă? Ce ne poți spune despre colaborarea ta cu Literpress Publishing?
GM: O să încep cu ultima parte a întrebării tale. Am o relație foarte bună cu Literpress Publishing! După bucuria e-mailului primit prin care m-au anuțat că manuscrisul ”Registrul domnului Carvet” le-a atras atenția, au urmat multe momente în care am fost încântat de colaborare! Și spun asta pentru că am purtat discuții asupra tuturor detaliilor care pot face o poveste bună să fie de succes. Am discutat detalii de la tipul filelor până la semnul de carte, ca să nu mai spun despre conținut, unde Iasmina Coman a avut idei foarte bune cu privire la câteva pasaje din text.
Să fii publicat de o asemenea manieră, cu o carte construită fizic foarte atent, cu o copertă care-ți fură ochii, cu semn de carte (care lipsește multor edituri deja consacrate), cu felul în care ajunge cartea la cititor… E nemaipomenit! Cititorii sunt foarte încântați când primesc cartea pentru că simt respectul editurii pentru plăcerea lor de a citi! Să primești volumul cu semn de carte, împachetat frumos, cu o urare din partea editurii, sunt toate aspecte care fac oamenii să deschidă cărțile cu încredere. De cealaltă parte, cea contractuală, termenii colaborării au fost clari și agreați în condiții care m-au satisfăcut și pe mine, dar și editura. Așadar, sunt foarte mulțumit de colaborarea cu Literpress Publishing!
Acum, cred că e limpede dacă e sau nu importantă relația cu editura. E foarte importantă!
7. Cum sunt priviți și primiți autorii români contemporani de către cititori? Se mai citește literatură română contemporană?
GM: Percepția mea este că autorii români contemporani sunt subestimați din motive mai puțin obiective. Am citit multe povești eșuate, scrise de autori străini, traduse și publicate de edituri din România. Am citit și povești eșuate, scrise de autori români, desigur. Cred că ne-a rămas ca o cicatrice neplăcerea de a citi autorii români pentru că școala ne-a obligat să-i citim pe ai noștri și să-i interpretăm. Se întâmplă exact cum s-a întâmplat cu filmele românești, mult timp neagreate pentru că abordau același stil care amintea de epoca trecută. Regizorii români de acum fac parte dintr-o altă generație, lucru care se vede, atât prin premiile obținute, dar mai ales prin reacția spectatorilor. Același lucru sper să se întâmple și cu literatura, pentru că și autorii fac parte din altă generație. Sper ca oamenii să citească și povești românești, chiar dacă ele se petrec pe alte meleaguri. Pentru asta e nevoie de multă promovare și, din păcate, de mulți bani, pentru că traducerea unei cărți și plasarea ei în librării din străinătate e un obiectiv scump, iar cărțile aduc profit mai greu decât filmele. Ceea ce e trist e că în țara noastră întâi ai nevoie de confirmarea internațională pentru ca apoi să-i convingi pe ai tăi. Poate că n-avem momentan altă variantă, mai ales că cititul nu e un hobby preferat de majoritatea românilor. Eu aș organiza cât mai multe concursuri și aș încerca să atrag cât mai mulți investitori în literatură, exact ca în filme, pentru că o carte bună, dacă este și ecranizată, poate aduce un profit dublu. Știu că nu e foarte romantic să discutăm despre cultură și profit în aceeași frază, dar trebuie să ținem cont de contextul acesta și să scoatem ce-i mai bun din el. Întrebarea ta e mult mai complexă decât pare la prima citire, așa că mă opresc aici și tot ce mai spun e că trebuie să rămânem optimiști. Câteva edituri precum Literpress Publishing pot pune literatura română pe direcția dorită!
8. Ce ne poți spune despre romanul tău ,,Registrul domnului Carvet’’? Cât timp ai lucrat la el? Cum ți-au venit ideile?
GM: De parcă n-am dat deja răspunsuri prea lungi, ai pus o întrebare la care orice autor răspunde cu mare plăcere, fiind vorba despre opera lui 😊
Am început să scriu ”Registrul domnului Carvet„ în 2015, cred că prin luna mai, pe când locuiam în Cluj-Napoca. În forma sa brută, l-am terminat tot în 2015, la finalul anului, dar n-am scris constant. Apoi, până să-l propun către Literpress Publishing, a așteptat pe laptop să-l revăd, timp în care am scris și alte manuscrise. L-am recitit în 2016, am rescris pasaje, dialoguri, am mai sucit povestea, după care din nou l-am lăsat în așteptare pe laptop. Am terminat alte manuscrise, care așteaptă și ele acum pe laptop să le revăd, iar în 2020, l-am parcurs din nou, concluzionând că prelungirea perfecționării lui ar însemna să nu mai fie niciodată gata. Dar, adevărul e că manuscrisul a așteptat atât de mult pentru că n-am găsit curajul să-l trimit editurilor. Soția mea a fost cea care mi-a dat imboldul final, amintindu-mi de J. K. Rowling și că teama de refuz e o prostie. În același timp, părinții mei au fost contribuit și ei, mai ales că tatăl meu mă tot întreba când am de gând să mai public. Per total, am lucrat destul de mult timp, dar asta pentru că n-am fost constant cu acest manuscris.
Ideea din spatele romanului ”Registrul domnului Carvet” a venit dintr-un concept despre care am auzit pentru prima dată în 2010, pe când eram student la Facultatea de Jurnalism din Timișoara – conceptul de jurnalism de corporație. Mi s-a părut o idee interesantă de la care să clădesc o poveste polițistă, chiar dacă acest concept nu l-am atins decât foarte puțin în romanul meu. Restul poveștii l-am scris în jurul ideei de a arăta de ce a fi jurnalist e o meserie atât de nobilă și care de la o secundă la alta poate presupune conspirații, suspans, acțiune și poate cere curaj și sacrificii. Dreptatea și justiția nu se pot face fără jurnalism adevărat, lucru pe care fiecare dintre noi îl resimțim în zilele noastre în România.
9. Te-ai gândit vreodată să publici o carte sub un pseudonim? Crezi că ar fi vreo diferență între publicarea cu numele real și pseudonim?
GM: Cred că dacă am pornit la drum cu numele meu, să trec sub un pseudonim nu m-ar ajuta prea mult. Poate în viitor, cine știe? Însă, recunosc, m-am gândit și la publicare sub pseudonim, numai că n-am găsit pseudonimul literar reprezentativ și cred că la debut nu m-ar fi ajutat foarte mult.
10. În încheiere, ce le transmiți cititorilor tăi? Unde te pot urmări?
GM: Pot fi urmărit pe Facebook, pe pagina de autor George M. Moisi, cât și pe Instagram, pagina de autor cu același nume. Primesc și aștept cu plăcere mesaje, recenzii, păreri și aprecieri de orice fel, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să am oportunitatea de a-i pune întrebări autorului.
Cititorilor le transmit că ei aparțin cărților și poveștilor din interiorul coperților, nu autorilor sau editurilor, așa că indiferent de naționalitatea autorului, român sau nu, important e să citească cu încredere. Sunt povești nemaipomenite care stau ascunse în cărți publicate de autori care n-au ajuns la stadiul de consacrare. Îi încurajez să citească orice carte a cărei poveste li se pare interesantă, fără să țină cont de genul literar. În general, îmi doresc să citim, cu toții, fără prejudecăți, întrucât acestea sunt cei mai mari dușmani pe care-i putem avea. Dacă ceva ne oprește să fim fericiți, acestea sunt prejudecățile, iar cărțile au puterea de a le învinge!
Mii de mulțumiri pentru invitația de a participa la acest interviu, iar dacă vreți să citiți un roman polițist foarte bine scris și extrem de captivant îl puteți comanda aici.
