Îmi plac oamenii care nu se lasă schimbați de timpuri sau oameni. Oamenii cu o coloană morală. Oamenii care sunt aceiași și cu cinci lei în buzunar, și cu cinci milioane în cont. Oamenii care nu uită de unde au plecat, nu scuipă unde au mâncat undeva, cândva. Oamenii care, deși posedă un talent și sunt lăudați de atâția, păstrează modestia ca pe cea mai mare avere.
Oamenii care își asumă eșecurile, dar și reușitele. Oamenii modești, care știu că deasupra lor e doar Dumnezeu. Oamenii care salută pe cea care face curat într-o instituție, dar și pe manager. Oamenii care își știu locul și nu au nevoie de nimeni să le confirme ceea ce știu deja. Am spus oameni? Ce ciudat, că sunt prea puțini oameni în jurul nostru. Ne degradăm pe zi ce trece mai mult, ne pierdem esența și ajungem ce? Roboți? Fără sentimente? Degeaba căutăm iubirea, umanitatea, când noi nu suntem în stare să o căutăm mai întâi în sufletele noastre. Iubirea? Un vis, când noi nu știm să ne iubim pe noi înșine, barem să mai iubim pe alții.
În vremuri tulburi, să nu uităm cine suntem și de ce am pornit la drum. Dacă uităm cumva, cine suntem, e timpul să luăm o pauză, să ne redescoperim, să ne reamintim ceea ce iubeam și ceea ce ne definea. Ploaia nu va dura niciodată la nesfârșit, iar soarele va răsări mai devreme sau mai târziu, sau poate la momentul potrivit. Când mă simt agasată, dezamăgită de cei din jurul meu, știți ce fac? Mă refugiez în lectură, în scris. Am descoperit că scrisul poate vindeca, te poate ajuta să mergi mai departe atunci când drumul e prea greu. Așa se întâmplă și cu lectura, cărțile sunt prietenii care mă primesc în casele lor oricând am nevoie să evadez.
Aveți grijă de voi!
